Speranțe regăsite – Capitolul 6

 Drumul de la florărie până la garsoniera lui Radu a decurs într-o tăcere întreruptă doar de vocea în surdină a crainicului de la radio care citea știrile zilei. Când Toma a parcat SUV-ul în fața blocului, Ilinca a simțit un gol ciudat în stomac. Mica locuință, cu bucătăria ei îngustă și salteaua de pe jos, fusese primul loc unde se simțise în siguranță. Acolo învățase cum să doarmă fără să tresară, acolo băuse primul ceai fără teama de a fi criticată. Să plece, chiar și temporar, părea o trădare a locului care o ținuse în viață.


Au intrat în holul blocului și, când Ilinca a descuiat ușa, a întâmpinat-o mirosul deja familiar de scorțișoară și cafea. A scos o geantă de voiaj veche, din pânză, pe care o văzuse în dulapul lui Radu când îi așezase tricourile călcate. A început să așeze în ea puținele haine pe care și le cumpărase din primii bani câștigați la florărie: câteva pulovere simple, două perechi de blugi, hăinuțele de schimb ale Maiei și ursulețul de pluș pe care fetița îl uita adesea pe perna ei. Apoi, s-a dus în baie și a strâns cele două periuțe de dinți și o sticlă de șampon.

Când a tras fermoarul genții, s-a lăsat pe covor, în mijlocul camerei, și a privit bagajul. Asta era tot. La aproape treizeci de ani, ca femeie și ca mamă, întreaga ei existență materială încăpea într-o singură geantă de pânză, și nici măcar aceea nu era plină. O rușine fierbinte, paralizantă, i-a urcat în obraji. A lăsat privirea în pământ, strângând pumnii în poală, incapabilă să se uite spre bărbatul impunător de la ușă. 

— E tot ce am, a șoptit ea, iar vocea i-a tremurat, trădând acea umilință cu care fostul soț o inoculase de-a lungul anilor. Nu am reușit să strâng mai nimic de când am plecat. Doar câteva haine și… și atât. Îmi pare rău. E patetic.

Auzi pașii grei ai lui Toma pe parchet. Bătrânul comisar s-a apropiat, s-a așezat și el pe covor, cu o mișcare care i-a făcut articulațiile să trosnească ușor și a acoperit mâinile ei mici și încleștate cu palma lui imensă, aspră. Ilinca a ridicat ochii, pregătită instinctiv pentru o privire de milă sau de dispreț. Dar a găsit doar un respect profund, aproape solemn.

— Ascultă-mă bine, fată dragă, a spus Toma, cu vocea lui joasă, dogită. Când eram la Omoruri, intram în case care arătau ca niște palate. Dulapuri pline cu mătăsuri, seifuri, artă. Și în mijlocul acelei bogății, găseam suflete putrezite, oameni morți pe dinăuntru cu mult înainte să fie morți cu adevărat.

A arătat spre geanta de pânză.  — În geanta asta nu e sărăcie, Ilinca. Aici e libertate. Aici e dovada că ai avut curajul să lași în urmă tot balastul, tot confortul otrăvit, ca să-ți salvezi viața și copilul. Nu te mai rușina niciodată de asta. E bagajul unui supraviețuitor, nu al unui învins. Ai înțeles?

Ilinca a simțit cum o lacrimă fierbinte i se rostogolește pe obraz. A dat din cap, luând mânerul genții. Toma s-a îndreptat de spate, a luat bagajul din mâna ei ca și cum ar fi fost fulg, și i-a făcut semn spre ușă. 

— Hai acasă. Că se răcește pilaful.

Drumul spre marginea orașului a durat mai puțin de un sfert de oră. Când mașina a oprit, Ilinca și-a lipit fața de geam, fascinată. Nu era o vilă impunătoare, ci o casă solidă, din cărămidă, vopsită în alb, înconjurată de un gard din fier forjat și piatră. În curtea largă trona un nuc secular, ale cărui crengi goale, încă adormite de iarnă, se întindeau ca niște brațe protectoare peste acoperiș. Totul inspira forță, trăinicie, siguranță.

Când Toma a deschis ușa grea, din lemn masiv, Ilinca a fost învăluită de un miros pe care nu-l mai simțise de mult: lemn ceruit, cărți vechi și aroma dulceagă, caldă, a mâncării făcute în casă. Holul era larg, luminat de ferestre mari, iar în livingul din dreapta trona un șemineu de teracotă cum numai prin filme văzuse.

Pe o comodă lungă erau zeci de fotografii înrămate. Un Toma mai tânăr, în uniformă. Un băiețel brunet, cu genunchii juliți, râzând cu gura până la urechi ținând un cățel. Radu la absolvirea academiei. O femeie frumoasă, cu ochi calzi, zâmbind dintr-o poză alb-negru. Era un altar închinat vieții, amintirilor, iubirii care nu se stinge.

Ilinca a rămas în hol, nemișcată, făcând comparație cu apartamentul părinților ei, care fusese mereu rece, un loc al aparențelor și al judecăților. O mamă care îi spunea să tacă și să rabde pentru a nu face familia de rușine; un tată care se uita în altă parte când ea venea cu ochii plânși. Locuința copilăriei ei fusese un tribunal permanent. Dar aici, în casa unui străin pe care abia îl cunoscuse, simțea pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat un cămin.

Toma a lăsat geanta la ușa unei camere spațioase, scăldate în lumina după-amiezii, cu un pat mare, acoperit cu o cuvertură groasă, din lână, și un covor moale. 

— Aici veți sta tu și cea mică. Baia e alături. Radu o să doarmă în camera lui veche, să-l pot auzi dacă are dureri noaptea, a explicat bătrânul.

Înainte ca Ilinca să apuce să-i mulțumească, atmosfera calmă a fost întreruptă brusc de melodia veselă a telefonului ei. A tresărit, a băgat mâna în buzunar și a văzut un număr necunoscut. 

— Alo? a răspuns ea ezitantă.  — Doamna Ilinca! Să trăiți! a bubuit vocea lui Bursucu’ atât de tare încât a fost nevoită să îndepărteze aparatul de ureche. Toma a zâmbit, intuind deja cine e. 

— Bursucu? S-a întâmplat ceva cu Maia?! a întrebat ea, panicată.  — Comandantul bazei secrete e în siguranță absolută, doamnă, a râs pompierul pe fundal. Mănâncă un covrig pe bancheta din spate a mașinii mele. Doar că… avem o mică problemă tactică. Suntem în fața blocului lui Radu, am intrat și e lacătul pe ușă! Și nici mașina lui nu e aici. Ne-am panicat puțin, nu vă ascund. Unde sunteți? Să aduc fetița la florărie?

Ilinca a lăsat capul pe spate, dându-și seama de încurcătură. În haosul de la spital, uitase complet de fetiță și de colegii lui Radu care o aduceau acasă, așa cum stabilise comandantul lor. Toma i-a făcut un semn scurt, întinzând mâna. Ilinca i-a dat telefonul.

 — Băiete, a vorbit Toma, cu vocea lui aspră de ofițer. Sunt Toma Mănescu. Tatăl căposului vostru. S-a lăsat o tăcere de două secunde la celălalt capăt, apoi s-a auzit o schimbare bruscă de ton, plină de respect. 

— Să trăiți, domnule comisar! Scuzați deranjul!  — Nu e niciun deranj. Am rechiziționat eu trupele. Ilinca e la mine acasă. Și aici va sta și Radu când iese. Vă așteptăm cu fetița. Știi adresa veche, nu?  — Cum să nu o știu? Acum doi ani v-am salvat pisica din nuc! Ajungem în zece minute!

Când apelul s-a încheiat, Toma i-a făcut cu ochiul Ilincăi. 

— Hai în curte, să întâmpinăm escorta.

Exact zece minute mai târziu, zgomotul inconfundabil al unui motor diesel puternic și scârțâitul pietrișului strivit sub roți au anunțat sosirea mașinii de intervenție la poarta de fier forjat. Ilinca a ieșit pe alee, urmată de Toma.

Când portiera din spate s-a deschis, Maia a coborât flancată de Bursucu’ și de încă un coleg, amândoi în uniformă. Fetița avea gura plină de covrigi și rucsacul galben în spate. Când a văzut-o pe Ilinca, a alergat spre ea, dar s-a oprit brusc, cu ochii mari, privind la bărbatul masiv și cu păr cărunț care stătea în spatele mamei ei. Casa cea mare, străinul uriaș… pentru o clipă, reflexele ei de copil cu traume vechi au făcut-o să dea un pas înapoi.

Toma nu a grăbit-o. S-a aplecat ușor în față, sprijinindu-și palmele mari pe coapse pentru a coborî la nivelul ei, ignorând genunchii care protestau la o astfel de mișcare.

— Tu trebuie să fii comandantul bazei, a spus Toma cu o seriozitate absolută. Eu sunt tatăl uriașului tău. El e la doctor acum, așa că m-a rugat să am eu grijă de baza lui secretă până se întoarce.

Maia l-a privit suspicioasă, evaluându-l. Apoi, ochii ei au alunecat spre insigna de plastic de pe geaca ei.

 — Și tu ești pompier? a întrebat ea subțire.  — Nu, a zâmbit Toma, și ridurile de la colțul ochilor i-au îndulcit toată fața. Eu sunt cel care îi prindea pe infractori. Niciun om rău nu are curaj să se apropie de poarta mea. Ești în siguranță aici, domnișoară comandant.

Fetița a clipit, a rumegat informația, apoi i-a întins curajoasă mâna ei mică, plină de susan de la covrig. Toma a strâns-o cu o delicatețe uimitoare.

Bursucu’ a salutat militărește din dreptul porții, zâmbind larg. 

— Am predat obiectivul! Ne retragem! Sănătate multă lui Radu!  — La revedere, băieți! a strigat Toma, îndreptându-și spatele.

Când au intrat toți trei în casă, Maia și-a dat jos ghetuțele cu o grabă neobișnuită pentru ea, lăsându-le pe covorașul de la intrare. Pășind în șosete pe lemnul lăcuit și cald al holului, fetița părea să fi intrat într-o cu totul altă dimensiune. În vechiul lor apartament, fiecare pas greșit aducea o ceartă. În garsoniera lui Radu, oricât de iubită se simțise, trebuia mereu să fie atentă să nu se lovească de colțul mesei sau de marginea patului.

Aici, însă, spațiul se deschidea în fața ei ca un teren de joacă nesfârșit.

A intrat în livingul larg, cu ochii mari, sclipind de o uimire pură. A atins cu degetele ei mici tapițeria aspră a fotoliilor masive, apoi s-a oprit în fața bibliotecii care acoperea un perete întreg, plină de cărți cu coperți cartonate și miros de hârtie veche.

 — Mami, a șoptit ea, de parcă i-ar fi fost teamă să nu trezească vreo magie. E uriașă! E ca un castel din povești!

Toma o urmărea din tocul ușii, sprijinit de perete, cu brațele încrucișate peste piept și un zâmbet cald ascuns sub asprimea trăsăturilor sale. Când Maia a descoperit o pendulă veche, de lemn, care ticăia ritmic în colțul încăperii, a scos o exclamație de-a dreptul extaziată. 

— Uite, mami, ceasul are o burtă care se mișcă! — E un pendul, i-a explicat Toma cu o voce blândă, apropiindu-se ușor. Dacă ești destul de înaltă, poți să-i deschizi ușița de sticlă ca să-l potrivești o dată pe săptămână. Te învăț eu cum se face.

Fetița a dat din cap cu o seriozitate maximă, bucuroasă de această nouă responsabilitate. Tocmai se pregătea să inspecteze ușa de sticlă ce dădea spre o terasă închisă, când telefonul Ilincăi a vibrat prelung în buzunarul blugilor.

Ilinca a scos aparatul, tresărind la vederea numelui de pe ecran. Era avocatul pe care i-l recomandase Radu. 

— Da, domnule avocat, a răspuns ea, trecându-și o mână emoționată prin păr.  — Ilinca, bună ziua. Iartă-mă că te iau pe nepregătite, a venit vocea profesionistă și grăbită a bărbatului. Am sunat la florărie, dar doamna Magda mi-a spus că v-ați mutat. Am nevoie urgentă să treci pe la cabinetul meu în următoarea oră. Trebuie să semnăm declarațiile finale și să stabilim strategia pentru audiere. Soțul tău a depus o întâmpinare destul de agresivă. Trebuie să fim pregătiți.

Un fior rece i-a coborât pe șira spinării, dar Ilinca nu s-a mai lăsat pradă panicii. Avea un plan, avea aliați. 

— Vin imediat, a confirmat ea. Apoi, din reflexul adânc înrădăcinat al unei mame care nu avusese niciodată pe nimeni, a adăugat ezitantă: Pot să o aduc și pe cea mică? Va fi cuminte, stă pe un scaun și îi dau niște creioane de colorat, vă promit că nu va scoate niciun cuvânt…

Toma, care ascultase doar jumătatea ei de conversație, a făcut un pas hotărât spre ea. A clătinat din cap, oprit-o cu un gest scurt al mâinii.

 — Nici pomeneală să târăști copilul prin cabinete de avocatură, a spus el ferm, destul de tare încât să-l audă și bărbatul de la telefon.

Ilinca a acoperit microfonul, privindu-l confuză.

 — Dar nu am cu cine să o las. Nu o pot duce la doamna Magda, la florărie, iar Radu e la…  — Radu e la spital, iar Magda e la muncă. Dar eu sunt la pensie și sunt la mine acasă, a spus Toma, ridicând din sprâncene de parcă ar fi rostit cel mai evident lucru din lume. Rămâne cu mine. Te duci frumos la avocat, citești fiecare virgulă și te întorci când termini. Fără grabă.

Sentimentul de recunoștință din sufletul ei o copleșea, poate și din cauza faptului că nu-l mai simțise înainte de a-l întâlni pe Radu. Părinții ei nu o ajutaseră niciodată cu Maia fără să ceară în schimb supunere, fără să-i amintească de „sacrificiul” lor sau fără să o facă să se simtă o povară. Dacă îi ruga să stea cu fetița, urma un șir nesfârșit de oftaturi și reproșuri. Iar acum, acest fost polițist cu înfățișare de stâncă se oferea voluntar, cu o naturalețe care o lăsa fără cuvinte.

— Sunteți sigur? a întrebat ea șoptit. Nu a mai stat fără mine de… de când am plecat de-acasă. E posibil să se sperie.  — O să fim foarte bine, a asigurat-o Toma.

Ilinca a dus telefonul înapoi la ureche, confirmând adresa cabinetului, apoi a închis. S-a lăsat pe vine lângă fetița ei, care încă studia cu fascinație pendula. 

— Maia, mami trebuie să plece un pic, să rezolve niște hârtii cu un domn. Tu rămâi aici, la căldură, cu tatăl uriașului tău. Ești de acord?

Maia s-a întors spre Toma, analizându-l cu ochii ei mari și verzi. Bătrânul ofițer nu s-a fâstâcit. S-a așezat pe un taburet din apropiere, la nivelul ei, și și-a sprijinit coatele pe genunchi. 

— Maia, știu că uriașul tău te urca pe umeri și alerga cu tine prin parc. Eu sunt puțin prea bătrân pentru jocuri din astea. Dar știu să fac cele mai bune corăbii din hârtie pe care le-ai văzut vreodată. Și m-am gândit că, până vine mama ta, am putea face o pancartă mare, colorată, cu „Bine ai venit acasă!”, cu care să-l întâmpinăm pe Radu mâine, când va fi externat. Ce zici?

Fața fetiței s-a luminat instantaneu. Ideea de a-i pregăti o surpriză uriașului ei a șters orice urmă de anxietate.

 — Cu litere mari și colorate? a întrebat ea, plină de importanță.  — Cu cele mai mari litere care încap pe o coală, a confirmat Toma, ridicându-se cu un zâmbet complice. Am niște carioci groase în birou. Hai să-ți arăt.

Ilinca a privit cum fetița ei, fără să mai privească înapoi spre ușă, îl urma pe bărbatul masiv spre camera alăturată. Pășea mărunt, dar fără urmă de șovăială. Legătura dintre ei se formase simplu, firesc, ca și cum Toma ar fi așteptat de ani de zile să aibă din nou pași de copil în casa lui, iar Maia ar fi găsit, în sfârșit, bunicul pe care îl merita.

A luat geaca din cuier și a închis ușa de la intrare încet, ascultând râsul Maiei, ca un clinchet de clopoțel care se amesteca cu vocea groasă a lui Toma. Ieșind în aerul rece al după-amiezii, Ilinca a respirat adânc. Pentru prima dată de când devenise mamă, pleca undeva fără să se simtă vinovată, însoțită de certitudinea absolută că puiul ei era iubit și în siguranță. Iar acest sentiment, nou și copleșitor, i-a dat curajul de a păși spre cabinetul avocatului gata să dărâme munții.

***

Biroul lui Andrei Stoian mirosea a lemn lustruit, cafea tare și dosare vechi. Era un spațiu ordonat, sobru, care putea fi intimidant uneori. Andrei a invitat-o pe Ilinca să ia loc pe scaunul de piele din fața lui, a închis laptopul și și-a împreunat mâinile peste un dosar gros, cu coperți de carton.

— Ilinca, o să fiu direct, pentru că nu avem timp de menajamente, a început avocatul, privind-o cu o seriozitate profesională. Am primit întâmpinarea de la avocatul fostului tău soț. Strategia lor este exact cum am anticipat, ba chiar puțin mai agresivă.

Ilinca a simțit cum pielea i se strânge. A strâns cureaua genții în mână, așteptând lovitura. 

— Cere custodia exclusivă a Maiei. Motivul invocat? Susține că ai abandonat domiciliul conjugal fără motiv întemeiat, că ești instabilă emoțional, fără posibilități materiale reale și, citez, „cu o moralitate îndoielnică”. Argumentul lor principal este că ai fugit pentru a locui cu un concubin, un bărbat străin de copil, ceea ce, în viziunea lor, te transformă într-o femeie ușoară, incapabilă să ofere un mediu moral sănătos fetiței.

Cuvintele au lovit-o ca niște palme fizice. „Femeie ușoară”. După ani de zile în care îi fusese fidelă lui, după ce suportase bătăi și umilințe, el avea tupeul să o acuze de exact opusul realității. 

— Dar Radu m-a salvat! a izbucnit ea, simțind cum i se urcă sângele în obraji de indignare. Nu am fugit pentru un amant, am fugit ca să nu ne omoare în bătaie! Actele medicale…  — Actele medicale vorbesc despre violență, și le vom folosi din plin, a oprit-o Andrei calm, ridicând o mână. Însă instanța separă procesul de custodie de cel de divorț. Judecătorul trebuie să vadă cine ești tu ca om, zi de zi. Actele și contractul tău de muncă sunt bune, dar ei vor încerca să le desființeze. Avem nevoie de un martor care să vorbească despre moralitatea ta.

Avocatul s-a lăsat pe spătarul scaunului. 

— Nu-l pot chema pe Radu, pentru că ei îl vor ataca drept motivul despărțirii. Nu-i pot chema pe colegii lui, ar părea o mărturie de complezență. Nu putem chema vecinii de la bloc, pentru că abia v-ați mutat la tatăl lui Radu. Ilinca… gândește-te. Cine te cunoaște dinainte? O prietenă veche? O rudă care să nu fie de partea părinților tăi? Cineva care să stea în fața judecătorului și să jure că ești o mamă devotată și o femeie integră?

Tăcerea care a urmat a fost asurzitoare. Acolo, în biroul elegant, Ilinca s-a lovit de cea mai cruntă consecință a abuzului: izolarea. Fostul soț îi îndepărtase, rând pe rând, toate prietenele. Îi controlase telefonul. Îi interzisese ieșirile. Nu avea pe nimeni. A ridicat ochii spre avocat, simțind gustul amar al înfrângerii. 

— Nu am pe nimeni din trecut, Andrei. Singurul om cu care interacționez zilnic, în afara lui Radu și a Maiei… este patroana florăriei. Doamna Magda. 

Andrei a strâns din buze, ezitând. 

— Șefa ta? E riscant. Angajatorii evită genul acesta de scandaluri. Dacă soțul tău face circ pe holurile tribunalului, s-ar putea să se retragă, sau mai rău, să te concedieze ca să scape de probleme. Gândește-te bine. Mai caută în agenda ta. Sună pe cineva din trecut. Vorbim mâine dimineață.

Când a ieșit din cabinet, Ilinca nu a mers spre casa lui Toma. A luat primul autobuz spre centru. Știa că nu are nicio agendă în care să caute. Singura ei carte de jucat era femeia aspră care, nu mai departe de ieri, o dăduse afară pe ușă ca să o trimită la spital.

Când a împins ușa de sticlă a florăriei, clopoțelul a sunat ca o alarmă. Magda stătea la masa ei masivă din spate, scufundând niște bureți verzi în apă. A ridicat privirea și a privit-o uimită. Era clar că Ilinca nu venise la serviciu, era teribil de tensionată și-și tot frământa degetele, neștiind cum să deschidă subiectul.

— Ți-am dat liber până joi, Ilinca. Dacă ai venit să-mi spui că îți dai demisia pentru că nu faci față presiunii… ușa e deschisă, i-a spus Magda scurt, reluându-și treaba.  — Nu îmi dau demisia. Voi veni joi la opt, să descărcăm freziile, a răspuns Ilinca, făcând câțiva pași printre gălețile cu lalele. Am venit să vă cer ceva ce nu am dreptul să vă cer.

Magda s-a oprit din nou. Și-a șters mâinile pe un prosop aspru și a privit-o peste ramele ochelarilor.

 — Te ascult. 

Ilinca a tras aer adânc în piept. Mirosul umed de pământ și crini îi dădea o forță stranie. Nu a plâns și nici n-a lăsat ochii în pământ.

— Vin de la avocat. Soțul meu a cerut custodia Maiei. Le-a spus judecătorilor că am abandonat casa pentru un concubin, că nu îmi pot întreține copilul și că sunt o femeie… o femeie ușoară, fără moralitate. Avocatul mi-a cerut să aduc un martor. Cineva care să depună mărturie sub jurământ despre cine sunt.

Magda nu a scos niciun sunet. Ochii ei o măsurau din cap până în picioare, în tăcere.

— Nu am pe nimeni altcineva pe lumea asta pe care să-l pot chema în afară de dumneavoastră, a continuat Ilinca, iar vocea i-a căpătat o notă de disperare tăcută. Sunteți singura care vede cum muncesc. Cum nu accept flori sau cafele de la clienți aroganți. Cum Radu stă și mă așteaptă la ușă, nu prin cluburi. Știu că urâți dramele și știu că vă pot pune afacerea într-o lumină proastă dacă el vine aici să facă scandal… Voi înțelege dacă mă refuzați.

Tăcerea s-a așternut din nou, grea, apăsătoare. Magda a luat foarfeca de pe masă. A ridicat un fir de trandafir rătăcit și i-a tăiat codița cu o mișcare bruscă, apoi a trântit foarfeca înapoi pe masă. 

— Femeie ușoară, zici? a întrebat patroana, iar vocea ei nu mai era doar aspră; era periculoasă. A ieșit de după tejghea, apropiindu-se de Ilinca. 

— O să le spun eu vreo două, fată dragă. O femeie ușoară nu vine dimineața la opt cu degetele crăpate de ger ca să spele bidoane pline cu mâzgă pe salariul minim. O femeie ușoară se lăsa cumpărată marți seară de dobitocul ăla cu palton scump, ca să nu mai stea opt ore în picioare pe gresia asta rece!

Magda și-a aranjat ochelarii, fixând-o pe Ilinca cu o privire de fier. 

— Dacă avocatul tău crede că mă intimidează un lăudăros de doi bani pe holurile tribunalului, înseamnă că e un avocat prost și nu mă cunoaște deloc. Când e procesul?  — Peste opt zile, a șoptit Ilinca, uluită de reacția femeii pe care nu demult o crezuse insensibilă și foarte greu de convins. — Să-i spui avocatului să mă treacă pe listă. Și o să aduc și copiile după condica de prezență, să vadă onorata instanță câte ore suplimentare ai făcut ca să-ți ții copilul la grădiniță, a tunat Magda. Acum du-te acasă. Ne vedem joi. Și să nu te mai aud vreodată că îți ceri scuze că exiști.

Ilinca a ieșit din florărie simțind că plutește. Aerul destul de rece al primăverii timpurii i-a mângâiat obrajii încinși. Până acum crezuse că salvatorii poartă doar uniforme bleumarin. Astăzi învățase că unii dintre ei poartă ochelari pe vârful nasului și taie trandafiri.

Distribuiți acest articol pe….

Alte articole interesante

Comments

Lasă o părere

ℹ️ Notă: Doar primul comentariu trimis necesită aprobare. După ce este aprobat, următoarele tale comentarii vor apărea direct, fără moderare.