Speranțe regăsite – Capitolul 5

 Dimineața, bâzâitul tăios al telefonului i-a răsunat în urechi și a făcut-o să sară din pat, speriată. Era dezorientată, pentru că lipseau zgomotele care deveniseră obișnuință. Nu se auzeau pașii grei ai lui Radu și nici bolborositul apei care dădea în clocot în ibricul de cafea.

A urmat o cursă contracronometru. Ilinca se mișca dintr-un colț în altul al camerei, trăgând de fermoarul gecii Maiei cu o mână, în timp ce cu cealaltă încerca să-și prindă propriul păr într-o clamă. Fetița își freca ochii somnoroși, moțăind în picioare, în timp ce mama ei îi potrivea rucsacul galben pe umeri. Se uita obsedată la ceas. Fără mașina lui Radu, drumul până la grădiniță și apoi la florărie dura mai mult și cu siguranță doamna Magda nu ar fi avut niciun chef să-i asculte lamentările.


A ieșit din bloc cu Maia pe jumătate adormită în urma ei. Când a împins ușa grea de la scară, gerul dimineții i-a tăiat respirația… dar imaginea din fața ei a făcut-o să înghețe pe loc.

Pe aleea îngustă o așteptau patru bărbați masivi în uniforme de intervenție. Patru pompieri stăteau rezemați de o mașină de teren, bând cafea din pahare de carton și eliberând nori denși de abur în aerul rece. Când ușa metalică a scârțâit, toți s-au întors simultan.

Bursucu’ a făcut un pas în față, zdrobind paharul gol în pumn.

— Să trăiți, doamna Ilinca! a tunat vocea lui groasă, trezind parcă tot cartierul. — Bună dimineața… a îngăimat Ilinca, uimită de zdrahonul care îi bloca aleea. De ce trebuia să veniți toți aici? — Domnul comandant a dat un ordin clar aseară, a zâmbit un alt bărbat, un blond cu umeri imenși. A zis să preluăm logistica. Așa că noi o escortăm pe domnișoara comandant la „baza secretă”, iar dumneavoastră vă duceți glonț la muncă. Fără ocoluri, fără autobuze pierdute.

Ilinca a deschis gura să protesteze, dar Bursucu’ se lăsase deja pe un genunchi pe asfaltul acoperit de brumă, chiar la nivelul Maiei.

— Ești gata de misiune? a întrebat-o el.

Fetița, care altădată ar fi încremenit de spaimă, a privit în sus spre uriașul din fața ei. A dat scurt din cap, arătându-i mândră insigna de plastic prinsă pe geacă. Într-o fracțiune de secundă, pompierul a înșfăcat-o de sub brațe și a săltat-o pe umerii lui dintr-o mișcare. Maia a scos un chiot ascuțit de bucurie, încleștându-și mânuțele în părul bărbatului.

— O zi ușoară, Ilinca! i-a strigat Bursucu’ peste umăr, făcându-i cu ochiul.

Ilinca a rămas pe trotuar, cu inima bătând nebunește de recunoștință. A privit cum grupul zgomotos se îndepărta de ea, cu rucsacul galben al Maiei săltând vizibil deasupra mulțimii, apoi s-a întors pe călcâie și a luat-o la fugă spre florărie.

Când a deschis ușa magazinului, a fost întâmpinată de o atmosferă complet diferită. Astăzi nu o mai sufoca aroma grea a florilor de seră. Aerul era proaspăt, dominat de mirosul de pământ ud și de parfumul subtil al freziilor abia aduse de la depozit.

Orele s-au scurs monoton, era doar o altă zi de muncă. Liniștea era întreruptă doar de zgomotul metalic al foarfecelor tăind tulpini groase, fâșâitul hârtiei glisând pe tejghea sau de clipocitul apei curgând în gălețile de plastic. Ilinca muncea mecanic, dar gândul îi era la omul care stătea într-o rezervă de spital. Până acum ar fi trebuit să se trezească și știa că primul gest pe care l-ar fi făcut Radu ar fi fost s-o sune.

Era unsprezece și un sfert când telefonul din buzunarul șorțului a început să vibreze insistent.

Ilinca a lăsat un buchet de lalele pe jumătate ambalat și a scos aparatul. Pe ecran pâlpâiau cifrele unui număr de telefon fix. A glisat cu degetul mare, ducând telefonul la ureche, în timp ce cu mâna stângă încă ținea strâns foarfeca grea.

— Alo? — Bună ziua. Doamna Ilinca? Sunteți trecută ca singura persoană de contact în fișa de internare a domnului Radu Mănescu.

Vocea ascuțită, vădit iritată a femeii de la capătul firului i-a tăiat Ilincăi respirația. Podeaua a părut că i se clatină sub picioare.

— Da, eu sunt! S-a întâmplat ceva? E bine?! a izbucnit ea, iar panica o făcea să vorbească aproape în șoaptă. — Operația a decurs perfect, doamnă, a oftat asistenta, încercând să acopere un vacarm de voci care se auzea pe fundal. Însă vă rog să veniți urgent să-l luați de aici! Trebuia să doarmă, dar, când a trecut efectul anesteziei, a refuzat categoric doza de morfină. Susține că trebuie să aibă mintea limpede pentru un proces. — Cum adică a refuzat? Nu are voie să se miște! a șoptit Ilinca, îngrozită. — Explicați-i dumneavoastră asta! Și-a smuls branula singur, a curs sânge pe tot cearșaful, iar acum umblă desculț pe hol, căutându-și hainele prin dulapuri. Amenință că se externează singur, pe semnătură, că are o femeie pe care nu o poate lăsa baltă! Am chemat paza, dar băieții noștri nu au curaj să pună mâna pe el. E uriaș și nervos! Vă rog frumos, veniți să-l potoliți!

Degetele Ilincăi s-au înmuiat brusc. Foarfeca de metal i-a alunecat din mână, căzând pe gresia florăriei cu un zgomot asurzitor care a spart liniștea magazinului.

Doamna Magda a tresărit, scăpând rola de scoci. A ridicat privirea și a văzut-o pe Ilinca albă ca varul, cu ochii dilatați, ținând telefonul strâns la piept, de parcă încerca să-și oprească inima să nu-i sară din piept.

— Ajung… ajung în cincisprezece minute! a bâlbâit Ilinca, închizând apelul.

S-a întors spre patroana ei, trăgând disperată de nodul șorțului aflat la spate, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât nu reușea nicicum să îl desfacă.

— Doamna Magda… vă rog din suflet… Radu a înnebunit la spital, vrea să plece și de-abia s-a operat, trebuie să…

Fără să spună un cuvânt, Magda a ocolit tejgheaua cu pași repezi. I-a dat la o parte mâinile tremurânde, a smucit fundița șorțului desfăcând-o dintr-o mișcare repezită și a luat geaca Ilincăi din cuier, punându-i-o pe umeri.

— Du-te, a ordonat femeia, cu o voce aspră, dar din care lipsea orice urmă de reproș. Lasă florile. Fugi la el!

Ilinca nu a mai pierdut timpul cu scuze. A împins ușa de sticlă cu atâta forță încât clopoțelul a urlat sălbatic în urma ei. A luat-o la fugă pe bulevardul înghețat, respirând sacadat, cu un singur gând pulsându-i în minte: să ajungă la nebunul ăla de pompier înainte să se distrugă singur din dorința absurdă de a o proteja.

***

Holurile spitalului miroseau a clor, iod și suferință tăcută, dar Ilinca nu simțea nimic din toate astea. Fugea pe coridoarele luminate de neoane albe, cu inima bubuindu-i în piept și tălpile cizmelor scârțâind ascuțit pe linoleum. A ignorat privirile asistentelor și a împins ușa salonului 312 cu o forță pe care nu știa că o are.

Imaginea dinăuntru i-a oprit inima în loc.

Radu stătea pe marginea patului de spital, palid ca cearșaful mototolit de sub el. Pe umărul și pieptul stâng purta un bandaj masiv, gros, iar brațul îi era fixat într-o orteză rigidă. Deși tremura vizibil din cauza efortului și a durerii pe care ar fi vrut s-o mascheze, dar care se citea perfect în maxilarul încleștat, încerca disperat să-și tragă un tricou pe el, folosindu-se doar de mâna dreaptă. Pe dosul palmei, o dâră roșie, proaspătă, trăda locul din care își smulsese cu brutalitate branula.

— Ești nebun la cap?! a strigat Ilinca, în vocea ei fiind și groază și ușurare în același timp.

Radu a ridicat brusc privirea. Ochii lui întunecați, tulburi după somnul indus de sedative, s-au fixat pe ea. A lăsat tricoul să cadă pe podea, pieptul lui lat ridicându-se și coborând greoi.

— Trebuia să fiu acasă, a mârâit el printre dinți, o încăpățânare absurdă luptându-se cu slăbiciunea fizică. Ești singură. Procesul e… — Procesul e treaba mea! i-a tăiat ea cuvintele, traversând încăperea din trei pași.

S-a lăsat în genunchi în fața lui, luându-i mâna dreaptă cu ambele ei palme, strângând-o cu putere. Degetele lui erau reci ca gheața.

— Uită-te la tine, Radu! Nu poți nici măcar să te îmbraci! Ce voiai să faci, să cazi lat pe stradă? Ți-am spus că mă descurc! Ți-am cerut un singur lucru: să ai grijă de tine pentru noi!

El a închis ochii, lăsând capul pe spate. Un oftat lung, tremurat, i-a scăpat printre buze, recunoscându-și înfrângerea. Fără să spună un cuvânt, și-a sprijinit fruntea de umărul Ilincăi, lăsând-o să-i susțină greutatea. Ea i-a mângâiat părul aspru, transpirat, simțind cum furia ei se topește într-o tandrețe sfâșietoare.

Dar liniștea lor a durat fix trei secunde.

Ușa salonului a fost împinsă violent, izbindu-se de perete cu un pocnet sec. Ilinca a tresărit, întorcând capul. În prag stătea soțul ei.

Purta un palton negru, descheiat, și respira greu, cu ochii injectați de o furie triumfătoare. O urmărise în fiecare zi, din cafeneaua de peste drum de florărie, așteptând ceva care să-i ofere motive să ceară custodia Maiei. Când o văzuse ieșind pe ușa magazinului și alergând ca o nebună, se urcase într-un taxi și venise după ea, simțind că ceva e în neregulă. Acum, privind scena din fața lui, fața i s-a deformat într-un rânjet malefic, plin de dispreț.

— Ce tablou emoționant, a scuipat el, pășind în salon și închizând ușa cu piciorul. Așa deci… Marele erou, salvatorul tău, e doar un infirm pe un pat de spital?

La auzul acelei voci, corpul lui Radu s-a încordat ca un arc. Din instinct pur, animalic, uriașul rănit a încercat să se ridice în picioare pentru a se așeza între bărbat și Ilinca. Dar corpul i-a refuzat comanda. Durerea i-a străpuns umărul operat ca un pumnal de foc, smulgându-i un geamăt înăbușit. A căzut înapoi pe marginea patului, amețit, strângând cearșaful în pumnul drept până i s-au albit încheieturile.

Văzându-i neputința, bărbatul a făcut încă un pas arogant spre ei, umflându-și pieptul.

— Pentru ratatul ăsta m-ai lăsat, Ilinca? Pentru un handicapat care nu e în stare nici să se țină pe picioare? a râs el tăios. Ce crezi că o să zică judecătorul când o să-i spun că îți târăști copilul prin spitale, ca asistentă neplătită pentru un concubin ciung? Fă-ți bagajele. Azi se termină circul ăsta. Te iau și vii acasă cu mine, acum! A întins o mână aspră spre ea, gata să o înșface de braț.

Dar mâna lui a lovit aerul. Ilinca nu s-a dat înapoi. Nu s-a făcut mică, nu și-a acoperit fața cu brațele și nu a coborât privirea. Dimpotrivă. S-a ridicat repede, cu o agilitate pe care el nici nu i-o bănuia, și a stat nemișcată între soțul ei și patul lui Radu.

Când l-a privit direct în ochi, bărbatul s-a oprit brusc, debusolat. Nu o mai recunoștea pe femeia din fața lui. Nu mai era prada lui speriată. În ochii ei verzi ardea un foc rece, un dispreț absolut, de neclintit. Era armura pe care o călise în noaptea în care fugise, în bucătăria lui Radu, și în diminețile lungi de la florărie.

— Nu mai faci niciun pas, a rostit Ilinca. Vocea ei nu a fost un țipăt isteric, ci o comandă fermă, rostită pe un ton atât de aspru încât atmosfera din cameră a înghețat instant. — Ce-ai zis, fă?! a mârâit el, ridicând pumnul instinctiv, o mișcare care în trecut ar fi făcut-o să cadă în genunchi plângând.

Dar Ilinca a ridicat bărbia.

— Am zis să nu mai faci niciun pas. Uită-te bine în jur, a spus ea, arătând scurt cu mâna spre tavan. Ești într-un spital județean. Sunt camere de supraveghere peste tot. Există pază la capătul coridorului. Dacă ridici o singură dată mâna la mine, dacă încerci să te apropii de omul ăsta cu un singur milimetru, o să urlu atât de tare încât o să vină aici tot personalul. Iar avocatul meu va adăuga la dosarul de divorț o plângere penală pentru violență și tulburarea liniștii publice.

Bărbatul a rămas cu pumnul suspendat în aer. Gura i se uscase brusc. Se baza pe frica ei, pe reflexele ei de victimă, dar se lovea de un zid de beton.

— Nu mă mai întorc la tine niciodată, a continuat Ilinca, făcând un pas amenințător spre el, forțându-l să dea el, involuntar, un sfert de pas înapoi. Omul din spatele meu tocmai a ieșit dintr-o operație pentru că își riscă viața salvând oameni. Tu? Tu ești doar un laș care lovește femei în spatele ușilor închise pentru că doar așa se simte bărbat. Ieși de-aici! Acum. Ne vedem la tribunal.

A urmat o tăcere absolută, întreruptă doar de bipăitul regulat, dar accelerat, al monitorului de funcții vitale de lângă pat. Soțul ei a privit-o cu o ură greu de descris în cuvinte amestecată cu șoc. A realizat, în acea fracțiune de secundă, că pierduse definitiv controlul. Femeia aceasta nu mai putea fi manipulată. A înjurat printre dinți, un sunet patetic și gutural, s-a întors pe călcâie și a ieșit în grabă, trântind ușa atât de tare încât geamul de deasupra a vibrat.

Ilinca a rămas nemișcată, cu spatele drept și pumnii strânși pe lângă corp, ascultându-i pașii îndepărtându-se pe hol, până când ecoul lor s-a stins complet.

Abia atunci s-a întors spre pat.

Radu o privea de parcă o vedea pentru prima dată. Durerea fizică de pe chipul lui fusese ștearsă de o uimire pură, absolută. Uriașul acela, care obișnuia să dărâme ușile cu o singură lovitură, stătea acum tăcut, copleșit de forța uriașă a femeii din fața lui.

Ea a expirat adânc, încercând să scape de adrenalina care-i curgea prin vene, și s-a așezat exact pe locul unde stătuse înainte să dea buzna în cameră soțul ei. I-a luat din nou mâna dreaptă între palmele ei.

— Ți-am zis să mă lași să am eu grijă de tine, i-a șoptit ea, zâmbind printre lacrimile de ușurare care acum îi umpleau ochii.

Radu a înghițit în sec, încercând să scape de nodul din gât. Cu o mișcare stângace, și-a ridicat brațul sănătos și i-a tras capul pe pieptul lui, chiar în dreptul inimii care îi bătea nebunește, ascunzându-și fața în părul ei.

— Ești… ești cel mai curajos om pe care l-am cunoscut vreodată, a reușit el să articuleze, cu vocea tremurându-i de emoție și de un sentiment de mândrie.

Ilinca stătea pe marginea patului, ținându-l de mână. Atmosfera începea, în sfârșit, să redevină respirabilă în lumina rece și clară a soarelui de martie, care bătea prin geamul spitalului. Liniștea părea însă un deziderat greu de atins, ușa deschizându-se din nou, larg, fără nicio avertizare. Ilinca s-a ridicat brusc, încordându-se ca un arc, gata să reia lupta dacă soțul ei avusese proasta inspirație să se întoarcă. Însă bărbatul care a intrat nu avea nimic din lașitatea arogantă a celuilalt.

Era un om înalt, masiv, trecut de șaizeci de ani, purtând o geacă de piele uzată peste un pulover gros. Părul complet grizonat îi era tuns scurt, militărește, iar ținuta lui, chiar și la acea vârstă, trăda o autoritate de neclintit. A închis ușa în urma lui cu o mișcare controlată și a privit scena: aparatele bipăind, Radu stând epuizat pe marginea patului, și Ilinca în fața lui, ca o leoaică gata de atac.

Ochii bărbatului, de un căprui întunecat, ciocolatiu, s-au oprit asupra ei. Colțul gurii i s-a ridicat într-un zâmbet abia perceptibil.

— Încă de când am coborât din lift am auzit o voce de femeie care spunea ceva cu îndârjire, a spus el, cu o voce profundă, ușor dogită. Și, având în vedere că m-am intersectat pe hol cu un individ care arăta de parcă tocmai fusese lovit de tren… presupun că tu ești trenul.

Ilinca a clipit, debusolată, simțind cum i se taie respirația. S-a întors spre Radu, căutând o explicație. Pompierul, deși măcinat de durerea din umăr, a schițat un zâmbet obosit.

— Ilinca… el e Toma. Tatăl meu. — Fost comisar la Omoruri, actual pensionar cu prea mult timp liber, a completat bărbatul, înaintând în încăpere.

Toma a lăsat o plasă cu sticle de apă și niște portocale pe noptieră. S-a oprit lângă pat și și-a privit fiul. Nu i-a plâns de milă. L-a scanat cu ochiul critic al unui polițist care a văzut la viața lui destule răni.

— Iar te-ai crezut invincibil, băiete, a oftat Toma, bătându-l ușor pe genunchi. Când m-a sunat comandantul tău să-mi spună că ți-ai distrus umărul de tot, mi-a stat inima. Dar văd că trăiești. Și văd că ești pe mâini neașteptat de bune.

Apoi, Toma s-a întors spre Ilinca. A întins o mână aspră, imensă, pe care ea a strâns-o timid. Palma bătrânului polițist era caldă și fermă.

— Mi-a povestit despre tine, a spus el, privind-o cu o blândețe care contrasta puternic cu trăsăturile lui dure. Mi-a spus de incendiu. Dar, mai ales, mi-a spus de fetița ta. Maia. Patru ani, nu?

Ilinca a încuviințat din cap, încă emoționată de prezența impunătoare a bărbatului și de faptul că nu știa cum să i se adreseze.

— Da. Are patru ani și jumătate.

Toma a tras singurul scaun din rezervă și s-a așezat greu, sprijinindu-și antebrațele pe genunchi. A privit o clipă pe fereastră, apoi a oftat.

— Cea mai afurisită vârstă să pierzi lumea pe care o știi, a murmurat el, iar vocea i s-a încărcat de o umbră veche, grea. Radu avea fix vârsta Maiei când s-a prăpădit maică-sa.

Ilinca a simțit cum inima i se strânge. S-a uitat la Radu, care a lăsat privirea în jos, urmărind un fir invizibil de pe cearșaf. Nu îi spusese niciodată nimic despre mama lui.

— Nu a fost un accident. N-a fost un criminal pe care să-l pot băga la pușcărie, a continuat Toma, privind-o pe Ilinca direct în ochi. Eram un ofițer de poliție de doi metri, învățat să spargă uși și să pună cătușe. Credeam că pot proteja pe oricine. Dar într-o dimineață, inima ei pur și simplu s-a oprit. Un anevrism, mi-au spus doctorii. S-a stins în bucătărie, în timp ce îi făcea ceaiul băiatului.

În rezerva de spital s-a lăsat o tăcere grea. Ilinca își putea imagina perfect scena: un munte de om stând neputincios în mijlocul unei case dintr-odată prea goale.

— M-am trezit singur cu un țânc care plângea nopțile după mama lui, a continuat Toma, zâmbind trist spre fiul său. A trebuit să învăț să fiu și tată, și mamă. Să calc hainele cu mâini obișnuite să țină arma. A fost al naibii de greu.

Toma s-a aplecat în față, arătând spre Radu cu un gest scurt.

— Eu mi-am petrecut viața prinzând nenorociții după ce răul era deja făcut. Ajungeam la locul faptei, adunam probele și mă asiguram că vinovații plătesc. Dar Radu nu a vrut să pedepsească pe nimeni, Ilinca. El a vrut să fie cel care intră în flăcări sau în fiare contorsionate și scoate oamenii vii de-acolo. A vrut să fie mâna aia care te apucă exact atunci când crezi că totul s-a terminat și îți mai dă o șansă la viață. Pentru că nimeni nu i-a putut oferi șansa asta mamei lui. De asta se aruncă mereu într-o clădire în flăcări, ca un scut uman. De asta preferă să încaseze el toate loviturile.

Ilinca a simțit cum o lacrimă fierbinte i se rostogolește pe obraz. Dintr-odată, totul a căpătat sens. Felul în care Radu se lăsase pe un genunchi în fața Maiei în parc. Felul în care știa să îi vorbească fetiței, cu o blândețe pe care puțini bărbați o posedă instinctiv. Radu vedea în ochii ei propriul lui suflet de copil, speriat de o realitate pe care nu reușea s-o înțeleagă.

Toma a privit-o în tăcere. S-a ridicat încet de pe scaun, și-a închis geaca de piele și a pus o mână aspră pe umărul Ilincăi.

— M-am temut ani de zile că o să se distrugă încercând să fie zidul de protecție pentru toată lumea, a spus bătrânul polițist cu blândețe. Dar azi, când am văzut cum l-ai pus la punct pe dobitocul de pe hol… am știut. Nu ești o victimă care atârnă de el, Ilinca. Ești un partener. Iar el avea nevoie disperată de cineva care să lupte alături de el, nu doar de cineva pe care să-l salveze.

Toma s-a aplecat și l-a bătut ușor pe picior pe Radu.

— Te las să te odihnești. O să vin mâine, să facem actele de externare, dacă ești cuminte și nu te mai bați cu asistentele. Până atunci, ascultă de fata asta.

Bătrânul polițist le-a făcut un semn scurt de „la revedere” și a ieșit din rezervă.

Ilinca s-a așezat din nou pe marginea patului. Trecutul lui nu o speria; o apropia și mai mult de el. I-a mângâiat obrazul nebărbierit, ștergându-i o dâră invizibilă de transpirație.

— Acum înțeleg, i-a șoptit ea, privindu-l cu o iubire nesfârșită. Acum știu de ce tu și Maia aveți baza voastră secretă. — Ea m-a ajutat pe mine la fel de mult, ba poate chiar mai mult decât v-am ajutat eu pe voi, a răspuns Radu cu voce joasă, închizând ochii sub atingerea ei. Nu vreau să plecați de lângă mine, Ilinca! Știu că e prea devreme, știu că nu aici trebuia s-o spun, știu că nu este un moment special, dar nu mai pot trăi fără voi! Te rog, nu răspunde acum, ai timp să… — Of, Doamne, întotdeauna vorbești ca o moară stricată atunci când ești agitat… la fel ai făcut și atunci, pe bancă, mai știi? i-a răspuns Ilinca, zâmbind. Hai să trecem de procesul ăsta, să scap de ticălosul care m-a făcut să arăt ca un șoricel fricos și avem timp să vorbim despre… „restul”.

Radu a răsuflat ușurat și a știut că, în salonul acela de spital, mirosind a dezinfectant, a găsit femeia pe care ar fi vrut s-o aibă alături de el o viață întreagă. Mușchii i s-au relaxat abia după ce Ilinca l-a convins că totul este sub control. La îndemnul ei s-a întins liniștit în pat, a pus capul pe pernă și, în scurt timp, respirația a devenit profundă și regulată. Când o asistentă a intrat în rezervă, cu pași ezitanți, gata să fie din nou respinsă de „pacientul-problemă”, l-a găsit dormind liniștit, cu mâna stângă încă ancorată în palmele Ilincăi.

— L-ați calmat ca prin minune, a șoptit asistenta, verificând perfuzia cu o ușurare evidentă. Lăsați-l să doarmă acum. Corpul lui are mult de recuperat.

Ilinca a încuviințat. I-a eliberat degetele cu blândețe, l-a sărutat scurt pe frunte și a ieșit din rezervă. Când a închis ușa albă în urma ei a simțit oboseala ultimelor ore dar, mai ales, starea de agitație pe care o avea de fiecare dată când își vedea soțul violent.

A coborât scările spitalului, lăsând în urmă mirosul de medicamente. Când a ieșit pe ușile rotative de la intrarea principală, aerul curat al după-amiezii de martie a lovit-o ca o trezire la realitate. A tras aer adânc în piept, închizând ochii preț de o secundă.

— Atmosfera asta de spital te îmbătrânește cu zece ani în zece minute, nu-i așa?

Vocea profundă a venit din dreapta ei. Ilinca a deschis ochii și l-a văzut pe Toma. Bătrânul comisar stătea rezemat de capota unui SUV negru, solid, ținând un pahar de cafea de la tonomat. Nu plecase. O așteptase.

— A adormit, a spus ea, apropiindu-se, simțind dintr-odată o nevoie ciudată de a-l privi pe acest bărbat impunător, ca la un părinte pe care nu-l avusese niciodată. — Era și cazul, a mormăit Toma, aruncând paharul gol la un coș de gunoi din apropiere. Ilinca… știu că ziua de azi a fost un haos, dar trebuie să stăm de vorbă serios, fără ocolișuri.

Bărbatul și-a băgat mâinile în buzunarele gecii de piele și a privit-o direct, cu acel spirit analitic de polițist care vede dincolo de aparențe.

— Radu e un bărbat uriaș. Acum, cu orteza aia și cu durerile de după operație, o să aibă nevoie de spațiu. Garsoniera lui e o cutie de chibrituri. Cum crezi că o să vă descurcați trei oameni acolo, mai ales că fetița are nevoie de loc să se joace, iar tu de liniște pentru a pregăti procesul?

Ilinca și-a mușcat buza inferioară. Era o problemă la care nu avusese timp să se gândească, presată de urgențele momentului.

— Mă voi descurca, a răspuns ea, încercând să sune încrezătoare. O să-i fac loc. Dorm eu cu Maia pe jos, nu contează… — Exclus, i-a tăiat vorba Toma, dar nu cu răutate, ci cu autoritate. Un judecător care decide custodia va trimite asistența socială să vadă unde stă copilul. O garsonieră minusculă în care dormiți pe jos nu o să dea bine la dosar.

Ilinca a simțit un fior rece pe șira spinării. Toma avea dreptate. Fostul ei soț ar fi speculat exact acest detaliu.

— De asta te-am așteptat, a continuat bătrânul. Eu locuiesc într-o casă cu trei camere și o curte plină de pomi, la marginea orașului. E la zece – cincisprezece minute de mers cu mașina de florăria ta și de grădiniță. Vreau să vă mutați la mine. Toți trei. Mâine vin, vă iau bagajele, și până iese Radu din spital, camera voastră e gata.

Ilinca a rămas fără cuvinte. S-a uitat la acest bărbat pe care îl cunoștea de nici o oră și care, la fel ca fiul său, nu punea întrebări și nu oferea jumătăți de măsură. Oferea totul.

— Domnule Toma… nu putem să vă invadăm casa așa. Sunteți obișnuit cu liniștea dumneavoastră, noi suntem… — Eu sunt obișnuit cu un gol imens care îmi urlă în urechi de prea mulți ani, a corectat-o el, iar în ochii lui căprui a apărut o sclipire rară de vulnerabilitate. Casa aia e prea mare pentru un pensionar ursuz. Maia o să aibă unde să alerge, Radu o să aibă unde să se recupereze, iar tu… tu o să ai o adresă solidă pentru avocați. Plus că gătesc un pilaf cu pui excepțional. Nu accept un refuz de la un partener, ne-am înțeles? Și spune-mi Toma — așa cum o face toată secția 21, plus alte mii de polițiști cărora le-am fost instructor.

Zâmbetul Ilincăi a spart tensiunea de pe chipul ei, iar ochii i s-au umplut de recunoștință.

— Ne-am înțeles, a șoptit ea.

Toma a dat aprobator din cap, scoțând cheile mașinii.

— Bun. Acum, unde te duc? Bănuiesc că ai lăsat o oarecare debandadă la muncă.

Ilinca a tresărit, uitându-se la ceas.

— Florăria! Doamna Magda o să mă omoare. Am lăsat lalelele pe jumătate tăiate, am scăpat foarfeca pe jos și am fugit pe ușă ca o nebună… — Patroana ta? a întrebat Toma, deschizându-i portiera. Femeia te-a lăsat să pleci în mijlocul programului fără să clipească?

— Doamna Magda e… complicată, a încercat Ilinca să explice, urcând în mașină. E aspră. Nu zâmbește aproape niciodată, te măsoară din cap până în picioare și, dacă ai greșit ceva, te taie cu vorba mai rău ca marginile de la hârtia de ambalat. Dar azi, când a văzut că mi-a căzut cerul în cap… mi-a dezlegat ea șorțul și m-a dat afară pe ușă. M-a trimis la Radu, să-l opresc să se ia la bătaie cu tot spitalul.

Toma a pornit motorul, cu un zâmbet curios, aproape amuzat, mijind în colțul gurii.

— Aspră, zici? Fără timp de pierdut cu plângăcioși și drame ieftine, dar sare la greu când e de luat o decizie rapidă. — Exact, a confirmat Ilinca. Mi-e și frică să intru acum să-i explic. O să fie ca o stană de piatră.

Bătrânul comisar a apăsat pe accelerație, privind drumul în față, iar vocea lui a prins o notă interesată, ascunsă sub un calm auto-impus.

— O femeie dintr-o bucată, care nu se pierde cu firea. Marfă rară în ziua de azi, Ilinca. Hai că te duc eu până acolo. Din descrierea ta, mi se pare că doamna Magda și cu mine vorbim aceeași limbă. Și cred că trebuie să-i mulțumesc personal că te-a trimis să-l salvezi pe dobitocul meu înainte să facă o prostie.

Când mașina s-a pus în mișcare pe străzile uscate de vântul primăvăratic, Ilinca a privit profilul dur al bărbatului de la volan și a simțit o căldură ciudată care-i invada sufletul. Parcă se urcase în mașina timpului și era doar o fetiță pe care tatăl ei o ducea la școală.

SUV-ul negru a oprit lin chiar în fața florăriei. Ilinca a privit prin parbriz spre vitrină și inima îi bătea cu putere, așteptându-se la o privire tăioasă sau la o mustrare aspră pentru haosul pe care știa că îl lăsase în urmă cu doar câteva ore.

Toma a oprit motorul, a scos cheile din contact și a coborât, așteptând-o pe trotuar, cu mâinile înfipte în buzunarele gecii de piele. A lăsat-o să rezolve singură problema, înainte de a intra și el în magazin.

Când Ilinca a împins ușa, clopoțelul a sunat scurt, de parcă și lui îi era teamă de reacția doamnei Magda. A intrat cu capul ușor plecat, pregătită să-și ceară scuze, dar a înghețat la jumătatea distanței. Pe tejghea nu mai era nicio frunză. Lalelele pe care le abandonase erau asamblate perfect într-o vază mare de sticlă, iar podeaua sclipea de curățenie.

În spatele casei de marcat, doamna Magda ștergea foarfeca de oțel cu o cârpă uscată. Nu și-a ridicat imediat privirea. A terminat de curățat lama, a așezat foarfeca lângă rola de scoci și abia apoi și-a ajustat ochelarii pe nas.

— Doamna Magda… a început Ilinca, cu vocea nesigură. Îmi cer iertare pentru… — E bine? a întrerupt-o Magda brusc, fără nicio introducere, fixând-o cu ochii ei ageri. S-a calmat uriașul tău sau a dărâmat spitalul? — E bine, a răspuns Ilinca, clipind surprinsă, simțind cum i se ridică o greutate de pe umeri. I-au pus orteza la loc. A adormit, în sfârșit. — Bine. Că, dacă pleca din spital pe propria lui răspundere și dădea buzna aici, îi plesneau cusăturile în florăria mea și-l puneam să spele pe jos.

O umbră masivă a întunecat brusc cadrul ușii, iar clopoțelul a sunat din nou, mai greoi. Toma a pășit înăuntru. Cu umerii lui lați, geaca uzată de piele și postura de ofițer care umplea instantaneu orice încăpere, bătrânul polițist a adus cu el un aer sever de autoritate.

Magda s-a oprit din șters tejgheaua. L-a măsurat din cap până în picioare cu o viteză de scanare pe care doar o femeie trecută prin multe o are. A văzut spatele drept, mâinile mari, aspre, și privirea inteligentă. Nu s-a intimidat nicio secundă.

— Și domnul cine e? a întrebat ea sec, dar fără urmă de ostilitate. Avocatul, garda de corp sau vreo rudă de-a viitorului fost soț care vrea să cumpere un scandal? Că dacă e ultima variantă, am un buton de panică sub masă care aduce firma de pază în trei minute.

Toma a zâmbit. Nu un zâmbet de complezență, ci unul autentic, care i-a luminat ochii căprui, trădând un respect instantaneu. A făcut un pas în față, oprindu-se chiar în fața tejghelei.

— Sunt tatăl dobitocului capățânos care v-a lăsat azi fără angajată. Toma Mănescu, a spus el, cu vocea lui profundă, care a vibrat în mica încăpere. Și dacă aș fi fost din partea viitorului fost soț, butonul de panică n-ar fi ajutat la nimic. Dar, din fericire pentru toți, suntem în aceeași tabără.

Magda a ridicat o sprânceană, deloc deranjată de replica lui directă, și i-a susținut privirea fără să clipească.

— Magda, a răspuns ea, scurt. Și nu m-a lăsat fără angajată. Am dat-o eu afară pe ușă. Fata asta nu-mi strică mie florile tremurând de frică printre ele. Frica ofilește trandafirii. Ori stătea cu mintea aici, ori se ducea să rezolve problema. Și mai degrabă aleg să rezolv problemele, nu să creez altele noi. — Tocmai de asta am ținut să intru, doamnă, a continuat Toma, lăsând un ton de apreciere sinceră să i se strecoare în voce. Am auzit că sunteți o femeie extrem de practică. Am venit să vă mulțumesc personal. Fata asta… a arătat el scurt spre Ilinca… are nevoie de aliați puternici și lucizi în perioada care urmează.

Magda și-a încrucișat brațele peste piept, o postură defensivă, dar în care se citea aprobarea.

— Fata asta e destul de puternică și singură, domnule Toma. A dovedit-o. Dar nu strică să aibă un zid în spate când dă de greu. Văd că zidul a ajuns.

Ilinca stătea între ei, urmărind schimbul de replici de parcă asista la un meci de tenis între doi titani. Nu existau complimente ieftine, nu existau flirturi stângace. Era doar o recunoștere mută, o rezonanță între doi oameni care nu mai aveau timp de pierdut cu subtilități inutile.

— Zidul a ajuns și are un plan, a aprobat Toma, devenind brusc serios. Ilinca trebuie să-și facă bagajele. O mut la mine, la marginea orașului. Ea și fetița au nevoie de spațiu, de curte și o adresă respectabilă pentru ancheta socială care va urma când va cere custodia copilului. Iar băiatul meu are nevoie de liniște să se vindece.

Magda a dat afirmativ din cap, apreciind logica impecabilă a omului din fața ei.

— Asta e singura mișcare inteligentă. O garsonieră nu impresionează niciun judecător.

Apoi s-a întors spre Ilinca, iar tonul i-a redevenit cel de șefă.

— Ai liber azi și mâine. Du-te, fă-ți bagajele, obișnuiește copilul cu noua casă. Te aștept joi, la ora opt fix. Avem un transport mare de frezii și nu le descarc singură. Clar? — Clar, doamna Magda. Vă mulțumesc din tot sufletul, a spus Ilinca, zâmbind larg, simțind că, în sfârșit, lucrurile importante din viața ei se rezolvă unul după altul.

Toma a bătut ușor cu degetele pe tejgheaua de sticlă și a vrut să plece. Dar, înainte de a se întoarce spre ușă, a mai privit-o încă o dată pe Magda.

— Doamnă, a fost o reală onoare. Când se termină nebunia asta cu procesul și apele se liniștesc… aș vrea să vă invit la o cafea. Fără flori, promit. Presupun că sunteți sătulă de ele.

Magda nu a roșit, nu s-a fâstâcit, ci și-a coborât ochelarii pe vârful nasului și l-a privit fix, ascunzând un zâmbet abia perceptibil în colțul buzelor.

— Bem cafea doar dacă e neagră, amară și fără discuții despre vreme, domnule Toma. Mergeți sănătoși!

Când au ieșit în aerul rece al străzii, Ilinca a respirat adânc, simțind o bucurie neașteptată. S-a uitat la Toma, care avea o expresie extrem de mulțumită pe fața lui dură.

— Ați văzut? a chicotit ea, în timp ce urcau în mașină. V-am zis că e o stană de piatră. — Nici pe departe, a răspuns Toma, pornind motorul cu o siguranță deplină. E o femeie care știe exact ce vrea. Iar eu, Ilinca, n-am avut niciodată răbdare cu altfel de femei. Mergem să facem bagajele. Începe o viață nouă. Și pentru voi… și pentru mine, i-a mărturisit el zâmbind.

Distribuiți acest articol pe….

Alte articole interesante

Comments

Lasă o părere

ℹ️ Notă: Doar primul comentariu trimis necesită aprobare. După ce este aprobat, următoarele tale comentarii vor apărea direct, fără moderare.