Lumina palidă a dimineții de februarie s-a strecurat timid prin jaluzelele garsonierei și a trezit-o pe Ilinca dintr-un vis în care merele, căpșunile și strigătele se amestecau cu niște degete calde care-i ștergeau lacrimile de pe obraji. Și-a luat halatul gros de pe marginea patului și, atentă să nu o deranjeze pe Maia, s-a dus în bucătăria din care deja se simțea miros de cafea proaspătă.
Radu strânsese cu grijă salteaua și stătea la masă, învârtind absent într-o cană cu cafea. La auzul pașilor ei, a ridicat privirea. Pentru o fracțiune de secundă, în ochii lui a fulgerat amintirea palmelor ei așezate pe pieptul lui, a distanței infime dintre buzele lor. Ilinca a simțit cum obrajii i se încălzesc instantaneu, trădând-o. A tras instinctiv de gulerul halatului, un gest mic și stângaci de apărare, acoperit parțial de zâmbetul stingher.
— Bună dimineața… a șoptit ea, ocolindu-l cu grijă ca să ajungă la ibric, devenind brusc conștientă de spațiul dintre ei.
— Bună dimineața, a răspuns el, cu vocea ușor răgușită de somn. Cafeaua e caldă încă.
Așezându-se pe scaunul de vizavi, Ilinca și-a strâns mâinile în jurul cănii fierbinți, căutându-și curajul. Noaptea trecută nu se gândise doar la acele secunde în care atracția dintre ei erupsese precum un vulcan ce fusese adormit mult prea multă vreme ci și la felul în care vedea viitorul ei și-al Maiei.
— Radu, m-am gândit mult la ce mi-ai spus ieri. Despre divorț și custodie.
El s-a aplecat ușor peste masă, fără să-și mascheze atenția, așteptând să-i asculte părerea.
— Ca să am o șansă reală în fața unui judecător, nu pot rămâne doar cu contractul part-time de câteva ore, a continuat ea, prinzând putere. Trebuie să demonstrez că mă pot întreține singură și că îi pot oferi Maiei un program stabil. Vreau să mă duc azi la florărie și să cer trecerea la normă întreagă.
Radu a încuviințat lent din cap, mândria sclipind în ochii săi.
— E o decizie excelentă. Te susțin total. Dar norma întreagă înseamnă opt ore, uneori chiar zece. Cu Maia cum facem cât ești la muncă și eu sunt la servici?
— Aici aveam nevoie de ajutorul tău, a recunoscut ea, lăsând privirea în jos. Trebuie să-i găsim o grădiniță cu program prelungit. Ceva sigur, undeva unde el să nu poată ajunge la ea…
În loc de răspuns, Radu a scos telefonul și l-a pus pe masă între ei.
— Există o grădiniță la doar două străzi de detașamentul meu. E cu circuit închis, are paza asigurată la poartă și educatoare foarte atente. De multe ori facem demonstrații cu mașina de pompieri pentru copii. Îi cunosc bine pe cei din conducere. Dacă sun acum, putem să ducem dosarul de înscriere până la prânz.
Greutatea nesiguranței și a incertitudinii care n-o lăsase pe Ilinca să doarmă toată noaptea a dispărut ca prin miracol, lăsând în urmă un sentiment de ușurare și de siguranță pe care nu-l mai simțise de multă vreme. Bărbatul acesta nu îi oferea doar adăpost, ci soluții reale, palpabile.
Când Maia s-a trezit, ciufulită și cu ochii cârpiți de somn, vestea a trebuit ambalată cu grijă. Fetița se agățase de Ilinca și de Radu cu disperarea unui naufragiat. Ideea de a rămâne în grija cuiva străin a făcut-o să-și strângă buzele a plâns.
— Nu vreau la copii, a spus ea cu voce subțire, lipindu-se de piciorul Ilincăi. Copiii sunt gălăgioși.
Radu s-a lăsat pe un genunchi, la fel cum făcuse în parc, și a scos din buzunar o insignă mică, de metal, sub formă de cască de pompier.
— Maia, grădinița asta nu e doar pentru copii, a conspirat el, prinzându-i insigna pe pieptul pijamalei. E un fel de bază secretă. Fiindcă eu și mama trebuie să mergem la muncă să fim super-eroi, avem nevoie ca tu să fii la comanda bazei. Și știi ce e cel mai tare? Că, fiind aproape de stația mea, de fiecare dată când plec cu mașina cea mare la misiune și pornesc sirena, tu o să mă auzi. O să știi că trec pe acolo.
Ochii verzi ai fetiței s-au mărit, fascinați de idee. A mângâiat insigna cu degetele ei mici, apoi a dat din cap, serioasă, acceptându-și „misiunea”.
Câteva ore mai târziu, după ce au lăsat dosarul la grădiniță și au cumpărat pentru Maia un rucsac nou, galben, Ilinca a ajuns în fața florăriei. Clopoțelul de deasupra ușii a scos un clinchet vesel când a pășit înăuntru. Trecerea de la frigul de afară la căldura încăperii, sufocată de mirosul dulce, greu, al crinilor imperiali și al trandafirilor tăiați, a amețit-o ușor.
La tejgheaua principală stătea doamna Magda, proprietara. Era o femeie trecută de cincizeci de ani, cu părul vopsit într-un roșcat sever, mereu tuns impecabil, și ochelari cu ramă groasă lăsați pe vârful nasului. Avea mâinile aspre, distruse de spinii florilor și de umezeală, iar privirea ei era la fel de tăioasă ca foarfecele cu care tăia codițele crizantemelor. Nu era rea, dar viața o asprise, învățând-o să nu aibă răbdare cu slăbiciunile altora.
— Ai întârziat șase minute, Ilinca, i-a spus scurt, fără să ridice privirea de la jerba pe care o pregătea. Aici lucrăm cu flori care se ofilesc, timpul înseamnă bani. Ai venit să-mi spui că renunți la astea patru ore pe zi? Că pari obosită.
Ilinca și-a îndreptat spatele, simțind forța încrederii pe care i-o dăduse Radu dimineață. S-a apropiat de tejghea, și-a dat haina jos și a pus mâna pe o rolă de panglică.
— Bună dimineața, doamna Magda. Nu, nu renunț. Din contră. Am venit să vă rog să mă treceți la normă întreagă. Opt ore. Voi veni prima să primesc marfa și voi pleca ultima. Am nevoie de acest post mai mult decât aveți idee și vă promit că nu veți găsi pe nimeni mai dedicat.
Magda s-a oprit din tăiat. A lăsat foarfeca pe masă și și-a ridicat ochelarii, fixând-o pe Ilinca cu o privire pătrunzătoare, care părea să citească dincolo de spaimele care încă se mai vedeau în ochii ei mari și de hainele ei prea simple.
— Norma întreagă înseamnă să duci greul, fată dragă. Bidoane de apă, frig, clienți nemulțumiți. Dacă îmi faci surprize și nu vii la muncă fiindcă te-a supărat viața… zbori. Ne-am înțeles?
— Perfect, a spus Ilinca, zâmbind pentru prima dată cu o încredere care arăta că nu se mai considera o victimă.
Prima zi la normă întreagă a lovit-o pe Ilinca nu doar cu frumusețea fragilă a florilor, ci și cu realitatea dură a muncii fizice. Până la ora prânzului, mâinile ei, neobișnuite cu o asemenea corvoadă, erau deja aspre și înroșite de la apa rece ca gheața din gălețile uriașe de plastic. Aerul din magazin era o bătălie constantă între umezeala crudă a pământului proaspăt udat și parfumul primăvăratic al primelor zambile și lalele aduse de la depozit și înghesuite în vaze.
Doamna Magda nu făcea nicio concesie. Se retrăsese la masa mare de lucru din spatele florăriei, unde asambla o coroană funerară masivă, lăsând-o pe Ilinca în față, la tejgheaua cu casa de marcat, să se ocupe de clienții ocazionali. Deși părea complet absorbită de bureții florali și de sârmele verzi, ochii ei ageri din spatele ochelarilor cu ramă groasă urmăreau fiecare mișcare a noii angajate. Se aștepta ca Ilinca să cedeze, să se plângă de frig sau de greutatea bidoanelor cu apă. Dar tânăra muncea într-o tăcere îndârjită. De fiecare dată când simțea o durere surdă în spate, își amintea de dimineața petrecută cu Radu, de zâmbetul Maiei la vederea insignei de pompier, și trăgea adânc aer în piept. Acum avea pentru ce să lupte.
După prânz, clopoțelul de la ușa florăriei a început să se audă tot mai des. Clientela era formată, în mare parte, din bărbați. Unii grăbiți, cumpărând buchete gata făcute pentru a repara o greșeală, alții indeciși, căutând cadoul perfect. Ilinca — nemachiată, cu părul prins într-o coadă simplă, purtând doar un șorț verde de pânză — emana o frumusețe naturală, ușor vulnerabilă, care atrăgea inevitabil privirile.
Bărbații o măsurau din ochi. Unii spuneau câte o glumă în timp ce ea lega panglicile buchetelor comandate, alții zăboveau intenționat cu mâna pe tejghea când îi dădeau banii, căutând o scânteie, un zâmbet complice. În trecut, o astfel de atenție ar fi paralizat-o de frică, știind că orice privire străină putea declanșa paranoia și furia fostului ei soț. Acum, însă, privirile lor alunecau pe lângă ea ca ploaia pe un material impermeabil.
Ilinca răspundea cu o politețe impecabilă, mecanică și complet distantă. Nu zâmbea cu ochii, nu lungea discuțiile, nu încuraja niciun flirt. Își făcea treaba într-o liniște desăvârșită, mintea și inima fiindu-i într-o garsonieră mică, alături de singurul bărbat ale cărui mâini nu o înspăimântau.
Spre seară, în florărie a intrat un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-un palton scump de lână, mirosind a parfum fin. A cerut, arogant, un buchet imens, de cincizeci și unu de trandafiri roșii, „cel mai scump pe care îl aveți”.
Ilinca a scos florile din apă, curățându-le cu grijă de spini și le-a așezat într-un aranjament perfect pe tejgheaua din față. Bărbatul s-a sprijinit de blatul de sticlă, urmărindu-i degetele subțiri și linia gâtului cu o insistență deloc subtilă.
— Știți, e o nedreptate, a spus el, aplecându-se ușor spre ea, cu un zâmbet plin de sine.
— Ce anume, domnule? a întrebat Ilinca serioasă, fără să-și ridice privirea de pe panglica de satin pe care o înnoda.
— Ca o femeie atât de frumoasă să petreacă toată ziua înconjurată de flori, dar să fie nevoită să le ofere altora.
Ilinca a terminat fundița și a așezat buchetul greu lângă casa de marcat. A bătut prețul, a scos bonul fiscal și l-a pus pe masă.
— Trei sute cincizeci de lei, vă rog.
Bărbatul a râs scurt, de parcă i-ar fi făcut o favoare trecându-i cu vederea răceala cu care îl trata. A scos portofelul, a plătit suma exactă, apoi, cu un gest teatral, a extras un singur trandafir din mijlocul buchetului impecabil. L-a întins spre ea, privind-o direct în ochi.
— Ăsta este pentru dumneavoastră. Pentru un zâmbet, măcar. Poate bem o cafea când terminați programul.
Zgomotul foarfecii din spatele magazinului a încetat brusc. De la masa ei de lucru, doamna Magda a ridicat privirea. Cunoștea genul acesta de bărbați și știa cum reacționau fetele tinere, lăsându-se adesea flatate de o atenție scumpă. Și-a ajustat ochelarii, așteptând, tăcută, să vadă ce face „noua achiziție”.
Ilinca a privit trandafirul roșu și pe bărbatul din fața ei, care rămăsese cu mâna întinsă. Nu s-a fâstâcit, nu a roșit, nu a coborât ochii, doar l-a privit cu o seriozitate care nu lăsa loc de interpretări.
— Păstrați-l, domnule, a spus ea, cu o voce extrem de calmă, dar care nu admitea nicio altă replică. Soția dumneavoastră merită cincizeci și unu de trandafiri, așa cum ați cerut și plătit, nu cincizeci. Iar eu nu beau cafea cu clienții. O seară bună să aveți.
Bărbatul s-a blocat și zâmbetul arogant i s-a șters imediat de pe față. Vizibil iritat de respingerea directă, care îl făcea să pară ridicol, a înfipt trandafirul înapoi în buchet, a mormăit ceva printre dinți, a înșfăcat florile și a ieșit în grabă, făcând clopoțelul să zdrăngăne haotic în urma lui.
Ilinca a oftat ușor. A închis sertarul casei de marcat, și-a șters mâinile pe șorț și a luat o mătură din colț pentru a strânge frunzele căzute pe podea. Nu i-a acordat incidentului nicio altă importanță, continuându-și treaba de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Din capătul florăriei, Magda a privit-o cum mătura, aplecată, fără să scoată o vorbă. Femeia aceea aspră nu a zâmbit, nu a scos niciun cuvânt de laudă, nici măcar nu a dat vreun semn cum că ar fi văzut toată tărășenia. A ridicat foarfeca, a tăiat o tulpină groasă cu un zgomot sec și a spus cu voce tăioasă, dar lipsită de iritarea ei obișnuită:
— Vezi că ai ratat o frunză sub tejghea. Și asigură-te că pui rola de satin la loc în raft, nu o lăsa aruncată.
Asta a fost tot. Magda s-a întors la coroana ei funerară dar, cu felul ei de a analiza totul la rece, își dăduse repede seama că fata asta nu era o ușuratică și nu putea fi cumpărată cu o cafea și un zâmbet arogant. Respectul doamnei Magda nu se câștiga așa de ușor, dar în acea după-amiază, fără să știe, Ilinca tocmai turnase cea mai solidă fundație pentru viitorul ei.
Spre seară, forfota din florărie a început să se domolească. Lumina palidă a zilei de februarie fusese deja înghițită de întuneric, iar neoanele din magazin decupau un pătrat cald și gălbui pe trotuarul înghețat. Ilinca își ștergea mâinile umede și pline de sevă pe șorț, simțind o oboseală plăcută, care îi amintea că ziua ei avusese un sens.
Telefonul din buzunarul ei a vibrat scurt. Când a văzut numele lui Radu pe ecran, un zâmbet i-a înflorit involuntar pe buze, ștergându-i oboseala de pe chip. S-a retras un pas în spatele tejghelei și a răspuns cu voce joasă.
— Bună seara, a șoptit ea, iar cuvintele au sunat ca o mângâiere. — Bună seara, a venit vocea lui caldă, ușor amuzată. Voiam să te întreb care e planul cu „baza secretă”. Ai reușit să scapi din poienița cu flori, sau mă duc eu să recuperez comandantul?
Ilinca a privit spre ceasul de pe perete, apoi spre doamna Magda, care își masa tâmplele, vizibil epuizată, gata să întoarcă plăcuța de pe ușă pe „Închis”. Dar chiar în acel moment, ușa s-a deschis brusc, iar înăuntru a dat buzna un tânăr agitat, îmbrăcat la costum, cu un telefon lipit de ureche.
— Vă implor, spuneți-mi că mă puteți ajuta! a exclamat el, închizând apelul. Furnizorul m-a lăsat baltă. Am nevoie de zece aranjamente florale pentru un eveniment important la care vin toți partenerii din firmă, mâine, la prima oră. Ceva simplu, dar elegant. Plătesc dublu pentru urgență!
Magda și-a lăsat ochelarii pe vârful nasului și a oftat tăios, cu o mână sprijinită de tejghea.
— Îmi pare rău, domnule. Noi tocmai închidem, iar zece aranjamente înseamnă cel puțin două ore de muncă. Fetele de la depozit au plecat, iar eu… eu abia îmi mai simt degetele. Încercați la florăria de la capătul bulevardului.
Tânărul a scos un geamăt disperat, trecându-și mâna prin păr. Ilinca, ținând încă telefonul la ureche, a luat o decizie într-o fracțiune de secundă.
— Radu, te rog… te duci tu să o iei pe Maia? Nu cred că ajung la timp. De fapt, cred că o să întârzii destul de mult.
— Se rezolvă. Fără griji. Fă-ți treaba, ne vedem acasă, a răspuns el, scurt și încurajator.
Ilinca a închis telefonul, l-a băgat în buzunar și, spre surprinderea tânărului și a doamnei Magda, a luat din nou foarfeca de pe masă.
— Dacă aveți bureți florali și lalele albe în magazie, doamna Magda, mă ocup eu, a spus Ilinca, cu o voce limpede și hotărâtă. Puteți merge acasă să vă odihniți. Rămân peste program, închid eu magazinul și las totul curat.
Magda a privit-o lung. Femeia din fața ei era în picioare de la opt dimineața, șorțul de pe ea se udase destul de rău și mâinile îi erau roșii. Ar fi trebuit să fugă pe ușă la prima ocazie, la fel cum făceau toate angajatele tinere. Proprietara a strâns din buze, evaluând situația cu ochiul ei critic. Nu a mulțumit, nu a zâmbit, dar a dat scurt din cap spre tânărul client.
— Ați avut noroc, domnule. Luați loc, va dura ceva. Ilinca, scoate lalelele și adu bureții. Nu plec nicăieri. Le facem împreună, ca să terminăm mai repede.
A fost un detaliu mic, dar pentru Ilinca a însemnat enorm. Magda tocmai o acceptase ca pe un camarad, nu doar ca pe o subalternă oarecare.
Două ore mai târziu, tânărul plecase fericit, cu portbagajul plin de flori, iar Ilinca ștergea masa de lucru, culegând ultimele frunze tăiate. Doamna Magda își așeza încet ochelarii în geantă și încuia sertarul cu bani.
Clinchetul clopoțelului le-a făcut pe amândouă să se întoarcă spre ușă. Ilinca a ridicat privirea și, preț de o secundă, a uitat să respire.
În cadrul ușii stătea Radu, îmbrăcat în geaca lui groasă de iarnă. Cu umerii aceia largi, care păreau să ocupe tot spațiul, el contrasta izbitor cu delicatețea crinilor și a vazelor de sticlă din jur. Dar ceea ce i-a topit inima Ilincăi a fost felul în care uriașul o ținea strâns de mână pe Maia, cu micul ei rucsac galben în spate. În cealaltă mână ținea o pungă de hârtie din care ieșea un abur cald, cu miros de covrigi proaspeți.
— Mami! a strigat Maia, eliberându-se din mâna lui Radu și alergând spre tejghea. Am fost la baza secretă! Și desenul meu e pus pe perete, lângă pozele pompierilor! Am desenat mașina cu sirenă și pe uriașul care ucide dragonul de foc — adică pe el! i-a spus Maia dintr-o suflare, arătându-l cu degetul pe Radu, care asculta amuzat tirada fetiței.
Ilinca a ieșit de după tejghea și s-a lăsat în genunchi, prinzând-o pe fetiță într-o îmbrățișare strânsă, îngropându-și fața în părul ei buclat care-i scăpase de sub căciulița roșie. Radu s-a apropiat cu pași mari și tăcuți. Când Ilinca s-a ridicat, el i-a întins un covrig cald și i-a zâmbit, un zâmbet plin de acea căldură pe care și-o amintea de seara trecută. Nu era nevoie de nicio întrebare. Erau acolo pentru ea.
Din capătul magazinului, unde tocmai își punea paltonul, doamna Magda a privit scena. L-a văzut pe bărbatul puternic, cu ochi limpezi, care o privea pe Ilinca zâmbitor, cu o afecțiune nerostită, aproape palpabilă. A văzut-o pe fetiță râzând, agățându-se de piciorul lui. Șefa cea aspră, care auzise atâtea povești inventate și scuze patetice de-a lungul anilor, și-a tras fermoarul hainei și și-a luat geanta. A înțeles perfect că Ilinca nu era o femeie ușoară, nu trăia o aventură sordidă și nu avea nimic de ascuns. Tabloul din fața ei era definiția pură a unei familii.
Magda s-a apropiat de ieșire, cu cheile în mână.
— Ai terminat, Ilinca? a întrebat ea cu vocea ei tăioasă, dar în care se ghicea o notă nouă, de respect. — Da, doamna Magda. Totul e la locul lui. — Perfect. Atunci ia-ți familia și mergeți acasă. Ne vedem mâine dimineață. La opt fix.






Lasă o părere