Copilăria din curtea bunicii

De la o vreme, mă tot bate gândul să merg și eu la psiholog. Știți voi…cabinetul ăla cu o canapea moale de catifea, un domn elegant cu carnețel pe genunchi și un creion în mână. Tu stai întinsă, cu ochii pironiți în tavan, și-i povestești omului ce necazuri ai pe suflet. Din când în când, auzi foșnetul paginilor. Tu crezi că ăla scrie acolo cine știe ce sechele. El poate desenează mașina visurilor sale. Sau joacă spânzurătoarea de unul singur și, după patruzeci de minute, tot n-a reușit să câștige.

M-am și văzut intrând, aranjându-mi sacoul.
— Bună ziua, domnule doctor!
— Bine ați venit, luați loc!
— Rău ați nimerit, îmi vine mie să-i zic, dar las omul să mă descopere treptat.
— Întindeți-vă comod și încercați să vă relaxați complet.

Mă întind cu mare grijă. Eu trebuie să fiu prudentă cu relaxarea totală, că, de la o vreme, cum mi se liniștește mintea, mi se destinde și trupul, iar o doamnă nu vrea să deschidă conversația terapeutică cu un zgomot pentru care n-ar putea da vina elegant pe pernele din piele ecologică.

— Spuneți-mi, ce vă aduceți aminte din copilărie? Bunăoară … cum era relația cu bunica?
— Feerică, domnule doctor. O idolatrizam. Și ea pe mine. Odată m-a tuns chilug cu mașina de tuns oi a bunicului, mă încuia cu orele în cămara de făină și altă dată a chemat preotul cu aghiasmă să-mi citească moliftele legată cu sfoara de la balotul de paie.

Se oprește orice foșnet al paginilor.
— V-a tuns… cu mașina de tuns oi?
— O singură dată, că s-au tocit dinții. În rest, mă alerga prin bătătură cu ce prindea la repezeală. Cu făcălețul plin de mămăligă, cu coada de la mătură, cu un vreasc de trandafir sălbatic… Dacă apucam să sar pârleazul, arunca după mine cu saboții de lemn. Avea o boltă, săraca! Niciodată nu m-a nimerit drept în moalele capului.
— Cum vă explicați această scăpare?
— Păi fugeam mâncând pământul, domnule doctor! Ce era să fac, să stau ca la paradă?

Aici mi-l imaginez clipind des, căutând cu privirea prin frunzele ficusului să vadă dacă nu e vreo farsă filmată. Că, la cum i-am desenat-o din două vorbe, bunica îi pare o cotoroanță din basmele cu vrăjitoare care creștea nepoate exclusiv ca să aibă pe cine blestema printre straturile de ceapă.

— Stați, domnule doctor, nu mă compătimiți încă! V-am zis doar finalul. Lăsați-mă să vă spun ce făceam eu, că poate vreți să mai rupeți niște foi din dosar.

Cu tunsul la piele, de exemplu… Bunica primise de la oraș, de la o mătușă mai răsărită, o rochie de mătase vișinie, adusă din străinătate, pe care o ținea împăturită în dulap, lângă o pungă de-aia cu naftalină, pentru când o muri. Eu, fată cochetă de mică, am găsit foarfeca de tăiat via și m-am gândit că rochia aia e mult prea demodată. Am scurtat-o până sub genunchi, i-am decupat decolteu în formă de inimă și din restul de mătase am vrut să-mi fac niște bentițe de prințesă. Numai că nu stăteau bine bentițele peste cozile mele împletite cu ață de papiotă. Așa că m-am apucat să-mi scurtez părul singură, cu foarfeca de vie. Când m-a găsit Buna în mijlocul camerei, cu rochia de înmormântare franjuri pe jos și cu jumătate de păr retezat ca după tifos, a pus mâna pe mașina de tuns oi. A zis că dacă tot vreau modă franțuzească, să începem de la zero, ca la armată.

Cât despre cămara de făină, bunica avea de dereticat prin curte, de plivit roșiile, de opărit borcanele. Eu eram o domnișoară dedicată artei, nu puteam sta locului. Cum dispărea după grajd, deschideam dulapul ei de zestre.
— Fată, unde ești? striga din grădină. Iar când venea în tindă, mă găsea încălțată în pantofii ei de nuntă cu toc cui, fardată pe toată fața cu sfeclă roșie opărită, dându-le recital găinilor cu o lingură de lemn pe post de microfon. Ca să mai apuce și ea să spele un cazan fără să mă caute pe acoperișul cotețului, mă băga frumușel în cămară. Îmi mai aduc aminte și acum mirosul de praf de făină și de mărar uscat. Stăteam turcește pe sacul de tărâțe, mânjită cu ruj de sfeclă, așteptând să-mi expire pedeapsa ca o divă neînțeleasă.

— Și sfoara de balot? mă întreabă doctorul, sprijinindu-și bărbia în palmă, vizibil fascinat.
— Cu aia a fost după ce m-am hotărât să botez pisica.

Mi se pusese mie pata că mâța bălțată din curte trăiește în păcat fără nicio taină a bisericii. Am improvizat o cădelniță dintr-o cutie de conserve, am pus cărbuni aprinși din vatră în loc de tămâie și am îmbrăcat pisica într-o broboadă de dantelă albă, tăiată dintr-un ștergar vechi. Când am scufundat-o cu forța în copaia de plastic, pe care o umplusem cu apă, ca s-o curăț de păcate, săraca dihanie m-a zgâriat de la nas până la bărbie, a sărit în sus de doi metri, a răsturnat cărbunii pe preșul din bucătărie – acolo ținusem „botezul”, în fața icoanei cu Maica Domnului, care era prinsă în mijlocul peretelui dinspre miazăzi – și a fugit în curte, scuipând și mieunând ca posedată. Buna, speriată de moarte că i-a intrat necuratul în ogradă și văzându-mă plină de sânge și cărbunii fumegând la picioarele mele, m-a priponit de piciorul mesei cu sfoară groasă și l-a chemat pe părintele Costică să stropească ograda și casa cu agheasmă mare. Părintele dădea cu busuiocul, eu mă uitam urât de sub masă cu fălcile pline de nuci, pe care le găsisem într-un coș de sub masă, iar mamaia îi zicea: „Părinte, dă-i mai mult pe frunte, că de-acolo-i vin ideile!”

Doctorul lasă creionul pe birou. Se lasă pe spătar.
— Și totuși… a existat vreun moment în care ați simțit că a atins limita disperării?
— Da. Când i-am vopsit lucrurile din lada de zestre

Auzisem eu la fetele mai mari de pe stradă că domnișoarele de la oraș poartă lila și bleu ciel. Buna avea în lada de zestre fețe de pernă cusute, macate grele de lână albă țesute la război și vreo două ii de borangic, de la mama ei. Am găsit într-o cămară dosnică un pachet uriaș de albăstreală de rufe și două plicuri de vopsea roșie de ouă rămasă de la Paști. Am umplut albia mare cu apă, am dizolvat tot ce-am găsit și am băgat zăvelcile, fețele de pernă și iile la „nuanțat”. Când a intrat bunica și a văzut toate alea plutind într-o magmă de un mov aprins, psihedelic, s-a lăsat în genunchi lângă albie. Nici nu m-a mai bătut atunci. Doar a ridicat mâinile bătătorite spre cer și a zis cu o voce stinsă, de parcă se rupsese ceva în univers:
— Doamne, dacă asta e crucea mea, dă-mi măcar putere să n-o îngrop după șură.

Apoi a luat făcălețul. Cu ăla a restabilit ordinea cosmică.

Dar știți ce era dumnezeiesc în toată povestea asta? Că nimic nu trecea de gardul porții. Aveam noi două o complicitate mută, un pact de fier pe care niciun tribunal nu l-ar fi putut desface. Ce se făcea la Caracal, acolo se îngropa. Când veneau ai mei să mă ia acasă, mama cobora din mașină întrebând cu inima strânsă dacă am fost cuminte și dacă n-am făcut vreo poznă. Bunica se uita lung la mine. Eu mă uitam la ea. În spatele nostru, perdelele din tindă erau uscate ciudat într-o dungă rozalie, mâța fugea mâncând pământul la cel mai mic pas, iar eu purtam o basma trasă bine pe frunte ca să nu se vadă că eram tunsă periuță pe la ceafă.
— A fost cuminte, mamă, zicea bunica fără să clipească. Ce să facă și ea? O fetiță liniștită, a stat toată ziua pe lângă fusta mea. Și-mi îndrepta gulerul de la rochița cu care mă îmbrăcase fix cu cinci minute înainte să claxoneze ai mei la poartă.

Ea nu le sufla alor mei un cuvânt despre trăsnăile mele. Eu nu mă plângeam niciodată de vânătăile de pe picioare sau de saboții care-mi șuieraseră pe la urechi. Știam amândouă cum stau lucrurile și ne era de ajuns. Iar când tata băga viteza întâi să plecăm, mă lipeam cu fruntea de geamul din spate și mă podidea plânsul, rugându-mă de ei să mă mai lase măcar până marți. Cu toată curtea aia plină de interdicții, cu ulița pe care o luam la goană, cel mai drag și mai sigur adăpost din lume era chiar lângă șorțul ei înflorat. Numai că trebuia să-i scot peri albi de trei ori pe zi ca să-mi dau seama cât de mult mă iubea.

Și cred că acolo, pe canapeaua aia elegantă, aș tăcea o vreme îndelungată. Mi-ar curge o lacrimă pe obraz, fără rușine, gândindu-mă ce n-aș da să mai aud o singură dată, de peste gardul de uluci, glasul ei pițigăiat strigându-mă prin curte. Acum n-aș mai fugi nicăieri. I-aș răspunde din prima clipă, fără să mai aștept făcălețul.
— Aici sunt, Bună. Lângă tine.

M-aș șterge la ochi, m-aș ridica în capul oaselor și m-aș uita curioasă la foile domnului doctor, să văd dacă nu cumva a desenat și el o fetiță tunsă băiețește, cu făina pe nas și cu sufletul plin de dor. Și, înainte să apuce să-și pună capacul la stilou, i-aș zice cu o jumătate de zâmbet:
— Domnule doctor… când spuneați că putem să ne mai vedem o dată?

Dacă vă place cum scriu.. puteți încerca unul dintre capitolele din Speranțe regăsite

Distribuiți acest articol pe….

Alte articole interesante

Comments

Lasă o părere

ℹ️ Notă: Doar primul comentariu trimis necesită aprobare. După ce este aprobat, următoarele tale comentarii vor apărea direct, fără moderare.